Calator prin Cuba

"Cand l-am vazut pe Fidel am plans de emotie. Era inalt, impunator, protectiv si m-a intrebat ce imi face familia", asta ne-a spus Claudio, ospatar sef, dupa ce tocmai ne vorbise vreo zece minute despre piramida inversata din Cuba in care un medic ajunge sa traiasca din veniturile sotului, ospatar, si despre faptul ca in tara e saracie si lipsa iar salariul lui este 40 de CUC, adica echivalentul a doua-trei portii de langusta precum cea pe care o comandasem in seara aceea (parca, intr-un fel, ma mai simt prost si acum).

Daca mai aveam nevoie sa ma conving, la 30 de ani de la Revolutia romana, ca un sistem precum comunismul nu functioneaza in istoria actuala, atunci Cuba a fost ocazia perfecta. Pe langa aceasta concluzie ferma si destul de definitiva, se preling insa alte ganduri mult mai nuantate.

Omenirea are nevoie de figuri paternale iar acelasi individ poate aduce, parafrazandu-l tocmai pe Cantemir, "cresterea si descresterea" (augmentatio et decrementio) tarii lui.

Nu stiu daca e bine ca le-am pus pe amandoua in aceeasi fraza. Faptul este ca pe cat ne globalizam, pe atat "figura paternala" a tarii din care faceam parte descreste. Tocmai de aceea iau amploare partidele nationaliste si miscarile autonomiste. Probabil in inconstientul colectiv avem nevoie de o figura paternala care sa aiba dimensiuni suportabile, masurabile raport cu propria noastra dimensiune umana ceea ce o comunitate vasta precum Uniunea Europeana, spre exemplu, nu poate oferi. Poate ca aceasta este cauza pentru care tarile mari raman in mare parte dictatoriale sau extrem de religioase.

Totusi, "tatal" nu poate sa aiba intotdeauna dreptate iar uneori maturitatea (individuala sau colectiva) vine cu "uciderea tatalui" din noi, vine cu momentul in care devenim proprii nostri conducatori. 

Fidel a scos tara de sub influenta americana si din stadiul de "colonie" (pentru a cata oara?) a mafiotilor americani ce cautau evadare de justitie si conservarea propriului patrimoniu. Pentru asta a reflectat si a luptat (dupa cum spune chiar el, Revolutia pleaca intotdeauna de la idei). Dar odata ce Revolutia a devenit realitate si cotidian, promisiunile de autonomizare si dezvoltare a tarii au devenit iluzii intretinute la nesfarsit prin slogane si propaganda.

Pe autostrazile goale pe care vezi doar masini inchiriate de turisti de la agentii, taxiuri colective si cateva autobuze pentru ca adevaratii cubanezi nu isi permit sa isi cumpere masini, poti observa din loc in loc panouri mari cu slogane. "Am putut, putem, vom putea"; "Impreuna pentru viitorul patriei" si altele din aceeasi categorie. Am senzatia ca poporul a ramas dopat cu vorbe, in asteptarea unui climax care nu se mai produce de cateva decenii, timp in care ploua monoton cu renuntari, idealuri mici ("sa-mi pun aer conditionat sau sa imi iau cazan de incalzit apa") si multa salsa. Iar Fidel a ramas "tatal" poporului.

In cartiere sunt pereti decojiti, wc-uri sparte, scaune de plastic trase in fata casei, rom si muzica. Iar la capatul lor piatete vaste cu cate un palat colonialist decazut, vopsit in culori pastelate, sau cu cate un monument betonat, grandios, comunist.

Dupa 2 saptamani, nu pot spune ca inteleg Cuba pentru ca, vedeti, am nevoie de foarte multe propozitii ca sa o descriu. Si s-ar putea ca, dupa ce v-am condus pe drumul unei Cube urbane, sa va spun ca pentru mine Cuba a fost tocmai cealalta - o plimbare pe cal prin mogotes, o excursie in Escambray cu ploaie in padurea tropicala, un inot sub cascada, un recif de coral cu pesti colorati.

N-as putea nici macar sa descriu in ce timp istoric traieste aceasta tara care a lasat pe marginea drumului niste fier ruginit ca sa impiedice cu el aterizarea avioanelor imperialiste, care miroase a motorina de la masinile din anii 50 ce-i populeaza strazile si care fredoneaza cu tinerii tunsi si vopsiti precum cantaretii de rap din ghetoul american o muzica de telenovela.

Si nu in ultimul rand, n-as putea sa spun in ce timp istoric traieste o tara fara internet (sau cu foarte putin) ceea ce face, desigur, bine turistului venit sa se refugieze de asaltul mailurilor profesionale dar ceea ce face probabil mult rau localnicului silit sa se informeze de realitatea lumii in care traieste doar de la televiziunea de stat. Si e o tara cu dubla moneda - una pentru localnici si alta pentru turisti.

Poate ca, pur si simplu, Cuba este o tara cu dubla masura care te face, deopotriva, sa visezi si sa plangi. 

Pentru ca nu cred ca am vazut vreodata vreun copil mai fericit sa primeasca o cutie de bomboane decat fetita aceea cu fundita care isi ajuta mama intr-un magazin de suveniruri de pe strazile Havanei...


Comentarii

  1. gasesti si in RO prin vaslui copii pasionati de bomboane, victime ale altei forme de revolutie:)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ma gandesc insa ca, totusi, in Vaslui, parintii lor nu castiga 25 euro/luna si nici medicii locali nu se afla in imposibilitatea de a achizitiona un laptop la 60 euro. Saracie este peste tot si putem face o intreaga discutie despre unde se afla inegalitatile cele mai mari. Dupa mine, inegalitate nu e ca cineva isi permite sa isi dea salariul minim pe economie pe o sticla de vin pe care o bea la o masa cand cei cu SMIC se descurca aproape satisfacator cu acest salariu. Inegalitate importanta inseamna ca cei aflati la baza piramidei sunt foarte numerosi si nu isi permit absolut nimic.

      Ștergere

Trimiteți un comentariu