Inca o poveste si rasare luna

Am avut o relatie privilegiata cu povestile de indata ce mi-au fost accesibile. De indata ce am invatat literele alfabetului, m-am repezit flamanda asupra cartilor cu basme din biblioteca: nemuritoare, arabe, romanesti, nibelunge sau africane, semnate Ispirescu, Grimm sau Andersen, povestile au fost si sunt si astazi parte din lumea mea. Doar v-am spus ca "migdalele sunt mai dulci cand le cureti singur". Pildele pe care le inveti odata cu ele raman grefate pe sufletul de copil, pe fractiunea aceea a sufletului de copil pe care o pastram si la varsta adulta.

Dintre toate cartile cu povesti din biblioteca, una singura nu imi era accesibila. Cartea cu povesti rusesti avea coperti lucioase, foarte colorate si era in engleza. Iar eu aveam 7-8 ani. Tanjeam dupa cartea aceea mai mult decat dupa toate celelalte pentru ca nu ii cunosteam continutul si nu puteam sa mi-l procur singura. Era intotdeauna nevoie de o zi de duminica si de tata intr-o stare odihnita ca sa am acces la inca o poveste. Si nu o terminam intotdeauna. Stateam amandoi pe canapeaua din balconul inchis ce dadea spre curtea interioara a blocului si citeam. Citeam incet despre pasarea de foc, despre Ivan, broscoi sau balaur in timp ce porumbeii salbati ciuguleau firimituri de pe pervazul ferestrei. Iar uneori ora pranzului venea inainte de vreme... i inainte de "au trait fericiti pana la adanci batranete".

Povestile astea rusesti au ramas un fel de dor ascuns. Cred ca si astazi m-as aseza in vechiul balcon sa mai aud o data cum pasarea maiastra se transforma intr-o fata frumosa. Nu mai e vreme de povestile acelea. Mai este insa vreme de povesti reale... cu oameni obisnuiti sau faimosi, cu iubire, cu dileme, cu boli, cu conflicte filiale, cu toate ingredientele vietii.

Asa ca mi-am facut abonament la Decat o revista, la oamenii aceia minunati care au organizat conferinta Power of storytelling si cu care mai cochetez si eu cateodata.

Pentru voi am insa un cadou: un abonament la DOR care poate fi al vostru sau pe care puteti sa il castigati si sa il redirectionati catre cineva care sa se bucure de povesti.

Cum? Simplu. Imi povestiti la rubrica de comentarii sau pe blogul vostru personal care este cartea dupa care tanjeati cand erati copil...sau chiar cand ati crescut mai mare. Sau in general despre ce fel de dor poate provoca o poveste. Povestirea care ma emotioneaza cel mai mult va castiga. E un singur abonament asa ca va fi fara tragere la sorti. Dar cu zambete... sau poate cu lacrimi.

Daca scrieti pe blogul vostru nu uitati sa inserati un link spre acest articol si lasati la comentarii linkul spre articolul vostru. Daca nu, lasati pur si simplu povestea mai jos impreuna cu datele de contact.

Come on! Abonament pe 2013 la Decat o revista!

Comentarii

  1. Eu si acum imi amintesc cu drag cum mama imi citea din "Doctorul Aumadoare" - Kornei Ciukovski.
    Era cartea pentru care, in vremea copilariei, refuzam sa adorm pana nu o terminam de citit inainte de a merge la culcare.
    Tin minte ca mama ajungea la un moment dat, obosita draga de ea, sa citeasca din ce in ce mai rar, sa adoarma chiar, dar eu o inghionteam mereu spunandu-i ca mai are pana la final, iar firul povestii era reluat si depanat pana la capat. :)
    Mi-e dor sa ma cuibaresc in pat langa mama si sa-mi citeasca din cartea in care doctorul ingrijea oameni si animale deopotriva, cu multa dragoste si daruire.

    RăspundețiȘtergere
  2. M-a emotionat foarte mult articolul si m-a emotionat si mai mult sa scriu despre povesti. Dar pentru ca e cel mai frumos premiu pe care l-am vazut vreodata oferit de un blog si pentru ca nu ma mai satur sa te citesc, here it is: http://www.jacquelineblog.info/setea-de-povesti/

    RăspundețiȘtergere
  3. cartea pe care am iubit-o si pentru care am invatat sa citesc a fost "Printre gene" a lui Sadoveanu , editie veche , superb ilustrata ,mostenire din copilaria mamei mele.Mi-era draga din multiple motive : mirosul de hartie veche , povestile conexe istorisite de strabunica despre mama de cate ori puneam mana pe carte , indemnul la povesti , pentru ca pe laga istoriile copilariei mamei mele strabunica imi punea in completare si povesti nescrise in carti auzite de la bunica ei.
    Acum e randul fetitei mele de 5 ani sa-si primeasca mostenirea si ma bucur ca in nebunia cotidiana si cu toate tentatiile internetului copilul meu isi cere in fiecare seara portia de ghemuit langa mine si de citit dupa carti.
    Tot ce-mi doresc este sa-si scrie propria poveste a copilariei pe care s-o spun si eu nepotilor.

    RăspundețiȘtergere
  4. Va multumesc mult pentru commenturi. Si, desi mi-a fost greu sa aleg, trebuie sa anunt ca premiul merge la Jacqueline... Felicitari!

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu